Aproape ca nu exista persoana careia sa nu ii faca placere, daca nu practicarea, macar vizionarea unui sport. Si daca in fruntea listei preferintelor se afla cele mai de succes competitii internationale, vezi fotbalul, atletismul, handbalul sau voleiul, multi aleg sa practice sporturi considerate traditionale, stramosii declarati ai intrecerilor sportive moderne, veritabile parti vii ale unei istorii trecute. Mai mult, desi sunt aproape necunoscute pe plan international, astfel de intreceri se bucura de un succes enorm in tarile lor de origine, mai ales ca definesc cultural popoarele care l-au nascut. Mai jos, va prezentam o lista a unora dintre cele mai apreciate si mai bizare, totodata, sporturi nationale de care, cu siguranta, foarte putini au auzit pana acum...
Schwingen
Cunoscut si sub numele de lupta elvetiana, Schwingen este considerat sport national in Tara Cantoanelor, acolo unde este practicat in special de vorbitorii de limba germana. Regulile sunt cat se poate de simple, primul competitor care isi doboara adversarul, obligandu-l pe acesta sa atinga pamantul cu ambii umeri, este considerat invingator. Nimeni nu mai stie astazi cat de veche este traditia elvetiana. Exista chiar voci care sustin ca astfel de intreceri se efectuau inca din preistorie, dar primele marturii scrise apar undeva prin secolul al XIII-lea.
Cert este ca primul turneu modern de Schwingen a fost organizat in anul 1805, iar de atunci si pana in prezent, astfel de competitii se tin cu regularitate. In general, concurentii au peste 1,80 metri inaltime si depasesc 100 de kilograme. Ei se intrec intr-o arena circulara, cu diametrul de 12 metri, plina cu nisip. Peste haine, toti luptatorii sunt obligati sa poarte o pereche de pantaloni scurti de iuta, pantaloni de care oponentii incerca sa-i prinda si sa-i arunce la pamant. Cel mai mare turneu se numeste Eidgenossisches Schwing und Alplerfest si se tine o data la fiecare trei ani, iar premiul cel mare il constituie un... taur!
Citeste si De ce imi plac elvetienii?
Hornussen
Hornussen este un alt sport ale carui origini se regasesc in Elvetia. Daca ar fi sa il definim, l-am compara cu un mixt intre baseball si golf. Regulile nu sunt nici de aceasta data foarte complicate si prevad ca doua echipe de cate 18 jucatori sa se infrunte pe un teren separat in doua tabere aflate la o distanta de 100 de metri una fata de cealalta. La fel ca si la baseball, atunci cand o echipa este la lovire, doar un jucator al acesteia poate participa, in timp ce echipa adversa, aflata la primire, participa cu toti jucatorii admisi.
Ce se intampla? Jucatorul aflat la lovire trebuie sa lanseze un puc, numit Nouss, cu ajutorul unui instrument asemanator cu un bici, Traf, catre echipa adversa. Un astfel de proiectil poate atinge viteze si de peste 300 de kilometri pe ora si se poate ridica pana la inaltimi de 50 de metri. Echipa aflata in aparare trebuie sa incerce sa opreasca acel Nouss prin intermediul unor palete trapezoidale, Schindel, chiar daca asta inseamna sa le arunce in aer. Punctele se obtin in functie de distanta la care a ajuns un Nouss neinterceptat. Astfel, pentru o distanta de 250 de metri se acorda 15 puncte, in timp ce pentru o distanta de 300 de metri sunt acordate 20 de puncte. Echipa aflata la primire este penalizata pentru fiecare puc pe care nu reuseste sa il opreasca. La final, castigatoare este echipa care are cele mai multe puncte.
Citeste si Visul unei nopti de vara la Zurich
Kabaddi
Sportul national din Bangladesh ar putea sa para, multora dintre noi, o copilarie. In fond, majoritatea copiilor practica jocuri asemanatoare. Kabaddi, caci despre el este vorba, este privit, insa, cu toata seriozitatea in aceasta tara asiatica, precum si in provinciile Punjab, Tamil Nadu sau Andra Pradesh din India. Despre ce este vorba, mai precis? Doua echipe, aflate fata in fata pe un teren cu dimensiunile de 13 x 10 metri, vor incerca sa sparga lantul uman facut de jucatorii adversi care se tin de maini. Pentru a reusi acest lucru, echipele trimit, pe rand, cate un atacant menit sa strapunga zidul format de oponenti. La randul lor, oponentii vor incerca sa tina cat mai mult adversarul inainte ca acesta sa se intoarca.
O regula de baza a Kabaddi-ului este aceea ca atacantul nu are voie sa respire atunci cand trebuie sa se intoarca. El isi tine respiratia si rosteste "kabaddi, kabaddi, kabaddi" pana in momentul in care ajunge la coechipierii sai. Daca el va respira, atunci va fi eliminat din joc, iar echipa sa va fi depunctata. Punctele se inscriu atunci cand un atacant reuseste sa rupa macar o veriga din lantul echipei adverse. Atunci cand lantul este rupt, unul dintre aparatori este eliminat. O echipa poate inscrie doua puncte atunci cand intreaga echipa adversa este eliminata, mai precis, atunci cand toate verigile lantului au fost rupte de catre acelasi atacant. La final, castiga echipa care aduna cele mai multe puncte. Si daca vi se pare un sport care se practica, mai degraba, in curtea scolii, aflati ca exista deja un campionat mondial: in cele trei editii desfasurate pana acum - toate castigate de India -, participa inclusiv tari europene, Spania si Italia facand figuri frumoase la Kabaddi. De asemenea, Kabaddi este inclus pe lista sporturilor de la Jocurile Asiatice, tot India fiind campioana absoluta, dupa ce a castigat toate cele 5 intreceri de Kabaddi desfasurate pana in prezent.
Citeste si Fascinanta Indie - tărâmul unde toate drumurile se întâlnesc
Oina
Cu siguranta ca cei mai multi romani au auzit de sportul nostru national: oina. La fel de sigur putem spune ca foarte putini dintre noi cunosc, totusi, regulile si istoria sportului precursor al mult mai cunoscutului baseball american. Oina a fost, pentru prima data, mentionata intr-o cronica din anul 1364, din timpul domniei lui Vlaicu Voda, atunci cand acest sport era deja raspandit in Valahia. In anul 1899, Spiru Haret, pe atunci ministru al educatiei, a decis ca oina sa se joace in scolile si liceele romanesti, in mod obligatoriu, la orele de educatie fizica. Tot el a organizat si prima competitie anuala de oina. Federatia Romana de Oina a luat nastere in anul 1932, fiind reactivata in 1950, dupa ce fusese dizolvata in timpul celui de al doilea Razboi Mondial. Astazi, exista doua federatii nationale, una in Bucuresti, si una in Chisinau.
Foto: earball*'s, romaniashots, *coldplaygirl* / flickr.com
Regulile oinei au precedat pe cele ale baseballului american dar, in mare, ele sunt destul de asemanatoare. Fiecare echipa este formata din 11 jucatori, unul dintre ei "la bataie", in timp ce restul oponentilor se afla "la prindere". Scopul fiecarei echipe tine de pozitia in care se afla, la bataie sau la prindere. Jucatorul aflat la bataie trebuie sa loveasca mingea cu o bata de lemn si sa strabata toate bazele, pana in momentul in care atinge linia de final, in timp ce jucatorii aflati la prindere trebuie sa opreasca mingea lansata de oponent si sa incerce sa il loveasca cu aceasta. Oina pastreaza inca o parte din vechile traditii romanesti. Astfel, capitanul de echipa se numeste baci, iar modul in care echipa aflata la bataie este decisa tine, din nou, de un vechi obicei valah. Doi jucatori vor apuca o bata cu mainile, fiecare asezand o palma deasupra celei a adversarului, pana in momentul in care unul dintre ei este capabil sa cuprinda varful batei cu cel putin 4 degete. In acel moment, jucatorul este declarat castigator si are dreptul sa isi trimita echipa "la bataie". In prezent, in Romania, se organizeaza Campionatul National de Oina, Cupa Romaniei, Supercupa Romaniei si Campionatul National de juniori. Pe langa aceste patru competitii majore, exista numeroase turnee in care echipele de oina se pot intrece. FRO (Federatia Romana de Oina) incearca, in prezent, sa "exporte" sportul national romanesc, efectuand mai multe turnee demonstrative in Serbia, Bulgaria si Suedia.
Citeste si Renasterea turismului romanesc incepe la Alba Iulia
Tejo
Sport traditional, Tejo nu se poate mandri ca a prins si la publicul din alte tari decat cel din Columbia, acolo unde, insa, este privit cu un respect deosebit. In fapt, columbienii sustin ca Tejo se practica de peste 500 de ani, in special de catre indigenii din regiunile Cundimarca si Boyaca. Versiunea moderna, Turmeque, a fost declarata sport national columbian, si genereaza venituri uriase, in special din parteneriatul care exista intre echipele de tejo si companiile producatoare de bere din Columbia.
Regulile sunt extrem de simple. Orice jucator trebuie sa arunce un disc de otel, cu o greutate de 2 kilograme, catre un panou de lut in mijlocul caruia se afla o capsula cu praf de pusca, iar cel care detoneaza cele mai multe incarcaturi este declarat castigator. Una dintre atractii este aceea ca jucatorii pot consuma bauturi alcoolice. Daca pe vremuri ei se racoreau cu Chicha, o bautura traditionala preparata de indigeni, astazi concurentii se pot delecta si cu bere.
Vezi care e cea mai frumoasa plaja din Columbia
Buzkashi
Considerat violent in cele mai multe tari ale lumii, poate chiar un barbarism, Buzkashi se bucura de un succes urias in statele in care predomina populatii de origine turca. Afganistanul sau Kirghistanul l-au declarat chiar sport national si il considera inrudit cu mult mai civilizatul polo calare jucat de catre britanici. Regulile intrecerii nu necesita un efort prea mare de memorare. Practic, orice jucator care reuseste sa treaca carcasa unei capre sau a unui vitel decapitat dincolo de o linie de demarcatie sau in jurul unui steag albastru (asta in functie de cele doua variante de Buzkashi: Tudabarai, respectiv Qarajai) este declarat castigator.
In schimb, nu exista reguli care sa limiteze nivelul duritatilor. Daca in Tudabarai regulile sunt relativ mai blande, in Qarajai concurentii isi pot lovi fara rezerve adversarii sau caii acestora, pentru a-si atinge telul. De aceea, cei mai multi practicanti de Buzkashi intra in arena tinand in dinti un bici pe care il vor folosi pentru a-si opri oponentii. Diferenta dintre polo calare si Buzkashi, pe langa faptul ca mingea este inlocuita cu un animal mort, este aceea ca primul se joaca pe durata unei ore, in timp ce al doilea poate dura zile intregi, pana cand unul dintre jucatori este declarat invingator. Concurentii prefera carcasa unui vitel si asta pentru ca, dupa cum a aratat-o practica, se dezintegreaza mult mai greu decat hoitul unei capre. In Afganistan, meciurile de Buzkashi sunt organizate in fiecare vineri, doar barbatii avand voie sa participe, iar astfel de intreceri atrag mii de spectatori curiosi.
Citeste si Buzkashi - Polo cu capra decapitata
Jocurile gaelice
Ca irlandezii tin foarte mult la traditiilor lor nu mai este un secret pentru nimeni. De aceea, nici nu este de mirare ca in Irlanda au supravietuit, printre altele, sporturi practicate inca de pe vremea vechilor celti, evident cu adaptarile moderne de rigoare. Ei le numesc jocuri gaelice, sunt patru la numar, si absolut toate se bucura de un succes fantastic in tara care le-a declarat deja sporturi nationale
Poate cel mai cunoscut joc gaelic este fotbalul. Numit Peil, Peil Ghaelach sau Caid, fotbalul gaelic atrage audiente uriase in Irlanda, o statistica recenta aratand ca nu mai putin de 34% din totalul audientei sportive este adusa de acest sport stravechi. Pe scurt, Peil este un sport asemanator cu fotbalul modern si cu rugby-ul, in care doua echipe de cate 15 jucatori fiecare incearca sa inscrie cat mai multe puncte intr-o poarta identica cu cea de fotbal, prevazuta si cu prelungiri ale barelor, asemenea buturilor de rugby. Jucatorii au voie sa loveasca mingea cu orice parte a corpului si chiar sa inscrie cu mana, dar numai atunci cand arunca mingea printre buturi, caz in care se marcheaza un punct. Pentru a inscrie in poarta prevazuta cu plasa, jucatorul trebuie sa suteze mingea, desi o poate lovi si cu pumnul strans, fara insa a o prinde in palme. In aceasta situatie, se considera ca jucatorul a marcat 3 puncte. Ca si la fotbal, exista un portar care incearca sa opreasca suturile adversarilor. Castigatoare este echipa care, pana la final, marcheaza cele mai multe puncte.
Un alt sport traditional irlandez este Hurlingul, un concurent in ale audientelor pentru fotbalul gaelic, si care atrage in jur de 23% dintre iubitorii de sport din tara lui James Joyce. Acest sport se aseamana, oarecum, cu hocheiul pe iarba, echipele competitoare fiind obligate sa trimita o minge de mici dimensiuni (Sliotar), cu ajutorul unei crose speciale (Hurley), intr-o poarta aparata de un portar sau printre buturile de deasupra acesteia. Ca si in cazul fotbalului gaelic, o minge trimisa printre buturi aduce 1 punct pentru echipa care a marcat, in timp ce un gol in plasa portii aparate aduce 3 puncte. Jucatorii au voie sa prinda mingea in mana, dar nu au voie sa se deplaseze cu ea mai mult de 4 pasi. Le este permis sa o culce la pamant, sa o arunce in aer sau sa o loveasca cu palma pentru pasele scurte. Jucatorul care vrea sa tina mingea mai mult de patru pasi, este nevoit sa o mentina in echilibru in cupa de la capatul crosei, situatie in care poate efectua un numar dublu de pasi. Hurlingul a cunoscut un succes urias si in diaspora irlandeza, in special in SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud sau Argentina.
Asemanator cu baseballul, sau cu oina, daca preferati, Rounders, cel de-al treilea sport gaelic din lista noastra, are o istorie indelungata, fiind practicat inca din timpul dinastiei Tudorilor. Ca si in cazul baseballului, un jucator dintr-o echipa de noua coechipieri, trebuie sa loveasca o minge de piele cu ajutorul unei bate de lemn, si sa incerca sa strabata patru baze pentru a a inscrie un punct. Diferenta dintre cele doua sporturi este aceea ca jucatorii de Rounders folosesc o bata de mici dimensiuni, pe care o manevreaza cu o singura mana. De asemenea, nu exista penalizare in cazul unei ratari, sportivul aflat "la bataie" putand alege daca alearga sau nu, in functie de locul in care a cazut mingea. Rounders este si astazi unul dintre cele mai populare sporturi printre tineri, in special in scolile si liceele irlandeze.
Handbalul gaelic, ultimul sport traditional irlandez, este aproape identic cu raquetballul, squashul sau handbalul american. Practic, doua echipe formate din cate unul sau cate doi concurenti, incearca sa loveasca o minge catre un perete special, astfel incat oponentii sa nu o mai poata ajunge. Diferenta dintre raquetball, spre exemplul, si handbalul gaelic este aceea ca sportivii nu folosesc rachete, ci mainile goale, iar punctele sunt inscrise doar de jucatorul care serveste, nu si de coechipierul acestuia.
Citeste si Top 10 cele mai scumpe case din lume
Pesapallo
Desi inventat in anul 1920, Pesapallo sau baseballul finlandez, a cunoscut un succes neasteptat, fiind adoptat repede si de catre celalte tari scandinave, Germania, Elvetia, Australia sau Canada. In fapt, Pesapallo este o combinatie intre un stravechi joc finic si baseballul american, regulile fiind destul de complicate, ideea ramanand, in schimb, una simpla.
Diferenta dintre pesapallo si baseball este aceea ca finlandezii au ales sa loveasca mingea pe verticala, ceea ce confera o mult mai mare siguranta, control si durata de alergare jucatorului aflat "la bataie". Acesta este si motivul pentru care jocul pare sa se schimbe radical fata de omologul sau american. Aparatorii sunt nevoiti astfel sa adopte tactici elaborate de urmarire a mingei si de interceptare a alergatorului advers. In prezent, numai in Finlanda exista peste 15.000 de jucatori inregistrati oficial.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu